Cei stresati si obositi de activitatile zilnice se vor putea relaxa cu ajutorul unei lumini difuze verzi, vor putea asculta muzica speciala pentru relaxare si vor putea privi un cer albastru artificial. Cercetarile anterioare au demonstrat faptul ca lumina verde imbunatateste productia de dopamina in creier si ofera o senzatie de calm. In plus, cerul artificial ajuta la distragerea

de la stresul si grijile zilnice.De asemenea, rezultatele unor studii pe aceasta baza au aratat ca fiinta umana se relaxeaza cel mai bine si mai rapid prin asezarea pe materiale moi si prin mirosirea unor arome speciale. “Cu totii stim ca anumite sunete si mirosuri ne ajuta sa ne relaxam, dar, odata cu construirea camerei speciale, se poate spune ca acum este pentru prima data cand toate acestea au fost combinate astfel. Consider ca efectele camerei si nivelul de relaxare al vizitatorilor vor fi fascinante”, a declarat profesorul Richard Wiseman, cel care a inventat “leacul” pentru stres. Vizitatorii camerei antistres, situata in cadrul expozitiei ce are loc in campusul unei Universitati din Marea Britanie, se vor putea bucura de sesiuni de relaxare de cate 15 minute. Un studiu realizat de acelasi psiholog a demonstrat ca, in ultimii ani, oamenii din toata lumea traiesc intr-o lume in continua miscare, ceea ce ii face sa fie din ce in ce mai stresati si mai obositi.Astfel, psihologul a realizat un chestionar prin care incearca sa afle motivele pentru care subiectii devin irascibili sau frustrati. Pe baza acestora, el vrea sa imbunatateasca in permanenta “ofertele” camerei magice de relaxare, in functie de cerintele si nevoile fiecaruia. Sursa: Devicedaily

Curentul ‘eco’ a patruns de ceva timp si in randul telefoanelor mobile. Aveti acum ocazia sa vedeti un Nokia realizat din lemn. Sa ne asteptam la o intreaga serie de terminale din lemn?

Se pare ca nu. Finlandezii nu doresc, cel putin pentru moment, sa produca asemenea dispozitive mai prietenoase cu mediul inconjurator, insa trebuie sa recunoastem ca acest concept de telefon ar avea toate sansele sa prinda. Gadgetul seamana cu o camera foto digitala, avand un display generos, un pad si patru butoane pentru control. Camera de 8 megapixeli are auto focus si blit cu Xenon, dotare foarte apreciata de catre fotografii amatori. Nu stim exact cum se controleaza acest telefon, insa presupunem ca pad-ul functioneaza ca la terminalul fashion 7280. Sistemul de operare este Symbian S60. Ca o dotare bonus, amintim Bluetooth..

SURSA:Plugin.ro 

Locuieşte în Bucureşti, într-un cartier muncitoresc, a trăit pe propria piele cele mai importante evenimente din istoria recentă a României, iar acum vrea să scrie el istorie cu un vehicul ecologic. “Uite… Pe-aici intra aerul… Aici e sistemul de micro-compresoare, se duce la butelii, de unde pleacă pe acolo, ajunge la pistoane şi pune în funcţiune motorul. Presiunea o reglezi de la şurubul ăsta şi aşa controlezi puterea motorului”, îmi explică Alexandru Roşu modul în care merge invenţia sa. Un motor pneumatic cu dublu efect. De fapt, un motor de maşină care foloseşte aer comprimat în loc de benzină.  

Câţiva ani s-a chinuit să calculeze dimensiuni şi presiuni, să reducă mărimea drăciei care va scăpa traficul de poluare, astfel încât să încapă în maşina ce a rămas pentru el punct de referinţă: Dacia. 

Numai că vreo douăzeci de piese din angrenajul Daciei nu îşi mai găsesc acum locul, având în vedere că benzina şi motorina nu mai au ce căuta prin măruntaiele noului motor. Ideea i-a venit prin 1997, iar în 2003 şi-a scos brevet de invenţie, dar la vremea aceea maşinăria nu era prea eficientă. 

Acum i-a adăugat şi un mecanism de realimentare din mers cu aer simplu, transformându-l în aer comprimat, şi a adus-o la performanţe care să permită folosirea sa la scară industrială. Are 89 de ani. “Tot mereu îmi găsesc ceva de făcut şi nu am timp să mor”, explică el secretul longevităţii sale. 

Pentru ultima sa găselniţă a primit din nou brevet de invenţie, anul trecut. Semn că motorul funcţionează, iar principiile ştiinţifice aplicate sunt corecte. Singurul lucru din lume care se apropie de ideea sa este un motor, tot pneumatic, al unui american. Dar acela e cu simplu efect, după cum stă scris în brevet. Adică, în timp ce invenţiei americane i se mişcă un singur piston, motorul lui Roşu învârte două în acelaşi timp. “Deci e cu dublu efect”, mustăceşte bătrânelul îmbrăcat în straie populare, deşi locuieşte vizavi de parcul IOR din Capitală. Dar aşa îşi primeşte el oaspeţii. Adică aşa iese în public. 

Aşa merge pe tren sau cu tramvaiul. Şi tot aşa îl vor vedea şi vizitatorii de la Târgul Tehnic Internaţional Bucureşti, în luna octombrie. Pentru că a fost acceptat să-şi prezinte acolo invenţia. Dar n-a fost simplu. A umblat pe la Ministerul Cercetării, pe la cel al Economiei. A făcut planşe la dimensiunea 1:1 şi a completat un vraf de formulare. Apoi a trebuit să deseneze alte planşe, mai mici, colorate şi pe înţelesul vizitatorilor de la târg, iar acum şi-a cumpărat stinghii de lemn ca să le înrămeze. 

Dacă Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci ar păstra o statistică a vârstei inventatorilor, probabil că Alexandru Roşu ar fi cel mai în vârstă creator de motoare de maşini. Dar la OSIM, inventatorilor nu li se mai cere să-şi declare anul naşterii. Dacă ar exista undeva un centralizator cu acei oameni care mai pot povesti istoria României, din aproape întregul secol XX, aşa cum au trăit-o pe propria piele, Roşu şi-ar găsi locul şi acolo. Dar nici despre asta nu l-a întrebat nimeni. A trăit în umbra tuturor evenimentelor importante care s-au întâmplat din 1918 încoace şi, fără a avea pretenţii de erou, este personajul principal al unei vieţi ce azi pare incredibilă. 

A venit la Bucureşti în 1932. Pe jos. Tocmai din acea localitate afundată în lunca Argeşului ce poartă numele de Drăceşti, pentru că acolo s-ar fi născut Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş. L-au adăpostit fraţii lui mai mari, care l-au dat la şcoală. Iar în prima zi de gimnaziu a primit în dar suman negru şi căciulă albă de la Corneliu Zelea Codreanu. Toată clasa lui a intrat atunci în frăţiile de cruce. Liceul l-a terminat la “Sfântul Sava”, iar după ore lucra cu jumătate de normă la uzinele Malaxa. După bacalaureat a intrat direct în armată, deşi îşi dorea să ajungă inginer. Dar un nou război mondial începuse. Dacă despre primul auzise doar că-i răpise trei fraţi, iar tatăl său intrase cu Armata Română în Budapesta, în 1919, pe acesta avea să-l trăiască din plin. 

Albiile discrete, săpate în obrajii săi de anii trecuţi de atunci, se netezesc când îşi aminteşte cum a scăpat cu viaţă din război. Fusese marinar pe vedetele de luptă şi a luptat la Odessa, Simferopol şi Sevastopol. Prima dată a scăpat cu viaţă la Odessa, când cadavrele de pe plajă i-au îngreunat înaintarea spre comandamentul german, care a explodat înainte ca el să ajungă înăuntru. Apoi, la 23 august 1944, a fost luat prizonier de ruşi şi trimis într-un lagăr de muncă silnică, în care bolile şi foamea porniseră o întrecere socialistă de omorât pe capete. Celor trei încercări de evadare eşuate le-a supravieţuit cu greu. 

Abia în 1949 s-a mai întors în ţară. A absolvit Politehnica şi a rămas profesor de mecanică la Liceul 18 din Bucureşti. Dar a predat şi la facultate, ca şef de laborator. Apoi s-a pensionat. Numai că, din când în când, regimul comunist nu îl lăsa să uite că a fost legionar în tinereţe. Nici că atunci când s-a întors din prizonieratul sovietic şi-a îndemnat consătenii să nu-şi dea pământul la colectivă. Aşa se face că a treia oară a scăpat de la moarte în închisoare, imediat după ce revenise în ţară. Tot ce mai spune acum despre acele vremuri este că un moşneag cu care împărţea celula l-a învăţat să nu recunoască nimic, chiar dacă l-ar întreba propria familie. 

Restul l-a îngropat adânc în suflet şi nici măcar nevestei sale spune că nu i-a povestit. A patra oară a fentat moartea pe când avea 64 de ani, în 1983. Atunci, din două în două zile era luat de acasă, dus la Securitate şi bătut consecvent. Se întorcea acasă ca un şniţel gata de prăjit. “Era unul, Săndulescu, care a terorizat toţi bătrânii din Balta Albă, care vorbeau nemulţumiţi prin parcuri”, spune acum Alexandru Roşu. Şi vreme de cinci ani, în fiecare aprilie, povestea se repeta. Revoluţia din 1989 l-a prins în casă la Suzana Gâdea. O cunoştea din Politehnică, unde fuseseră colegi. Voia să afle ce se întâmplă cu băiatul lui, care era în armată. 

Acum şi-a improvizat o planşetă în sufragerie, dintr-un scaun, câteva rigle şi o placă. Deşi degetele îi cam tremură uneori, când simte creionul în mână, Roşu se mobilizează pentru a trasa linii drepte, cercuri şi chenare. Lucrează la o nouă invenţie: o maşină de reciclat deşeuri, care va transforma plasticul aruncat la gunoi în ţevi şi acoperişuri pentru case. Are însă o singură problemă. A umblat peste tot să obţină bani ca să-şi vadă motorul pneumatic cu dublu efect cum prinde viaţă şi împinge o caroserie. Dar nimic. Cu toate că promite că un sfert din profit îl va dona bătrânilor şi copiilor nevoiaşi, nimeni nu s-a îndurat să-i finanţeze invenţia cu patalama.